Categorii de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009

Prin Decizia nr. 6/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, deliberând asupra recursului în interesul legii promovat cu privire la aplicarea neunitară a dispozițiilor art. 5 alin.1 lit.b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, a decis prin admiterea recursului că, “în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie.”

            În motivarea soluției date, Înalta Curte de Casație și Justiție, ținând cont de prevederile art. 5 alin.1 lit.b) din actul normativ mai sus indicat, respectiv (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: (…) b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”, a invocat următoarele argumente:

-          numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparaţie poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare;

-          art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu intră decât terenurile şi construcţiile (imobile prin natură), precum şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie);

-          raportarea făcută de legiuitor la cele două acte normative determină o distincţie în privinţa bunurilor ce intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare; 

-          intenţia legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparaţie – Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare -, rezultă şi din expunerea de motive care a însoţit proiectul Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare;

-          interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant c,ă normele Convenţiei Europene nu impun statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenţia şi că, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei.

Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptăţite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziţia statelor contractante.